CRINII

Ani la rând am dăruit crini.

Galbeni, portocalii, vișinii.

I-am ales cu grijă, i-am pregătit cu bucurie și i-am privit cum își găseau locul într-o grădină care nu era a mea.

Mă gândeam atunci că florile sunt doar flori și că frumusețea lor constă în culoare și parfum.

Mult mai târziu am realizat că unele flori devin amintiri.

Luna trecută, în iulie (perioada în care aceștia înfloresc), gândul mi-a zburat inevitabil undeva anume, închipuindu-mi cum, în liniștea unei curți, crinii au înflorit din nou. Nu știu dacă acolo au fost priviți cu bucurie, cu nostalgie sau doar ca niște flori obișnuite, poziționate într-un anumit decor.

În urmă cu câteva luni am primit în dar o icoană a Maicii Domnului cu un crin în mână. Am zâmbit când am văzut-o. Cu oarecare nostalgie, cred. Crinul fusese, fără îndoială, unul dintre puținele lianturi care uniseră cândva două suflete. Suflete frumoase, curate.

Însă, privind icoana, am înțeles că simbolurile se dezvoltă și manifestă odată cu noi.

Deodată, crinul nu mai exprima doar o poveste trecută. Vorbea despre frumusețe, despre puritate, despre pace și despre lucrurile care rămân luminoase chiar și în momentele în care oamenii se îndepărtează unii de alții.

Poate că aceasta este lecția acestei flori minunate.

Florile (nu doar crinii) nu păstrează resentimente. Ele nu întreabă cine le-a dăruit, cine le-a plantat sau îngrijit și cine le privește. Ele doar înfloresc. Iar asta e mai mult decât suficient.

Și ne mai învață ceva: că uneori, vindecarea presupune să începi să înflorești și tu la fel.